Revânzarea jocurilor dematerializate în Franța: legi, contradicții și căi de atac

La 23 octombrie 2024, Curtea de Casație a încheiat o bătălie de zece ani în fața instanțelor franceze: în Franța, nu puteți revinde un joc video cumpărat în format dematerializat. Această decizie consacră o contradicție pe care acest dosar își propune să o decripteze și să o depășească.

1. Contradicția fizic / digital

Un joc pe disc sau cartuș poate fi revândut: aceasta este regula epuizării dreptului de distribuție. Nu contează că licența din cutie o interzice, legea primează asupra contractului. Puteți deci revinde, împrumuta, moșteni exemplarul fizic.

Pentru același joc descărcat, instanțele franceze au decis exact opusul. Raționamentul: jocul dematerializat nu este „vândut”, ci „acordat sub licență” personală și netransferabilă, și constituie o operă complexă protejată de dreptul de autor, pentru care epuizarea nu se aplică online. Rezultat: suportul dispare, iar odată cu el dreptul de revânzare.

2. Parcursul judiciar

• 17 decembrie 2019, TGI de Paris: victorie pentru UFC-Que Choisir, dreptul de revânzare recunoscut.
• 21 octombrie 2022, Curtea de Apel din Paris: hotărârea infirmată, revânzarea refuzată.
• 23 octombrie 2024, Curtea de Casație: recurs respins (hotărârea nr. 23-13.738, nepublicată), în favoarea Valve în fața instanțelor franceze.

La nivel european, logica urmată se bazează pe două hotărâri ale CJUE: UsedSoft (2012), care admite revânzarea programelor software descărcate, și Tom Kabinet (2019), care o refuză pentru alte opere (cărți digitale). Jocurile fiind clasate de partea operelor complexe, Tom Kabinet este cea care prevalează.

3. Căile de atac

Lupta nu s-a încheiat; ea își schimbă doar terenul.

• Calea legislativă europeană. Întrucât blocajul provine din directivele actuale, adevărata soluție este crearea prin lege a unui drept de revânzare a produselor digitale. Acesta este obiectul propunerii noastre de lege pentru o revânzare echitabilă.
• Calea tehnică. Există deja mecanisme pentru a transfera o licență în mod securizat și trasabil, remunerând totodată editorul la fiecare revânzare, vezi articolul nostru despre revânzarea prin suporturi fizice și jetoane.
• Calea clauzelor abuzive. Chiar și fără drept de revânzare, alte clauze din contractele platformelor (reținerea fondurilor, rezilierea discreționară) rămân contestabile din perspectiva directivei 93/13/CEE.

Paradoxul rămâne: cu cât industria trece mai mult către tot-digital, cu atât drepturile dobândite în era fizică se șterg, fără ca vreo lege să fi decis vreodată acest lucru.

Surse: Le Monde (24 oct. 2024) · Gamekult · Curtea de Casație, 23 oct. 2024.

O decizie franceză, nu un sfârșit european al dezbaterii

Atenție să nu supra-interpretăm această hotărâre. Trei nuanțe importante:

• Motivarea este contestabilă: ea introduce o distincție între software (folosit „până la uzura sa morală”) și jocul video (care ar putea reveni rapid pe piață „odată ce partida s-a terminat”). Acest criteriu comportamental pare fragil în raport cu utilizările reale, numeroase programe software se transferă după utilizare, iar numeroase jocuri rămân jucate timp de ani de zile. Adevăratul pivot nu este „s-a terminat jocul?”, ci: exemplarul vândut ține de software (supus epuizării) sau de o operă complexă / un serviciu nesupus epuizării digitale?
• Hotărârea este nepublicată în buletinul oficial (nr. 23-13.738): ea nu este ridicată la rangul de hotărâre de principiu menită să structureze durabil întreaga jurisprudență.
• Curtea de Casație nu este CJUE: ea nu a transmis o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii, deși dezbaterea privește tocmai interpretarea directivelor europene (dreptul de autor 2001/29 versus directiva software 2009/24). Doar CJUE poate stabili o interpretare obligatorie și uniformă a dreptului Uniunii.

Cu alte cuvinte: această decizie închide litigiul UFC-Que Choisir împotriva Valve în Franța, dar nu tranșează definitiv problema la nivel european. Dezbaterea rămâne deschisă, printr-o nouă acțiune întemeiată pe alte argumente (jocuri în principal software, jocuri solo fără serviciu online, licențe perpetue, blocarea totală a pieței secundare), printr-o întrebare preliminară adresată CJUE, printr-o intervenție a Comisiei Europene, sau printr-o evoluție legislativă proprie bunurilor digitale culturale și interactive. PlayRite consideră deci că problema rămâne deschisă la nivel european.

Referințe oficiale

• Directiva (UE) 2019/770, privind conținutul și serviciile digitale (EUR-Lex)
• Curtea de Casație, secția 1 civilă, 23 octombrie 2024, nr. 23-13.738 (nepublicată, Légifrance)
• Curtea de Apel din Paris, 21 octombrie 2022
• Tribunalul de Mare Instanță din Paris, 17 decembrie 2019
• CJUE, UsedSoft c. Oracle, 3 iulie 2012, C-128/11
• CJUE, Tom Kabinet, 19 decembrie 2019, C-263/18